A fi responsabil ca parinte

editat la 01/18/2003 ca reactie la insistenta unora de a-si lasa copiii cu bunicii, departe de ei, parintii, chiar daca situatia putea fi evitata

Peste cateva zile voi avea 1 an de cand imi petrec aproape zilnic, cateva ore printre parinti si copiii lor.

In fiecare zi invat ceva, aflu o parere, o opinie. Stiu cine nu mananca, cine nu doarme, cine a facut primul pas sau cui i-a iesit primul dintisor.
Am plans pentru cei micuti, acum ingerasi care nu au venit printre noi, ci au preferat sa mearga intr-un loc mai bun, ferit de cele rele (sau macar asa speram ca exista acel loc, macar pentru ingerasii nostri).
Am strigat URAAA!!!, BRAVO!!! sau FELICITARI!!! pentru fiecare parinte care si-a implinit visul, pentru fiecare parinte care si-a tinut la piept odorul, pentru fiecare mama care si-a privit copilul sugandu-i la san sau l-a tinut pentru prima data in brate sa-i ofere biberonul.
M-am bucurat pentru fiecare nou parinte care si-a pus sigur intrebarea: Oare am fost eu in stare sa aduc o astfel de minune pe lume? Doamne iti multumesc pentru acest privilegiu!
M-am bucurat pentru parintii cu "experienta" care si-au adus copii la varsta la care nu mai pot fi numiti copii ... de cei straini e drept, caci pentru parintii lor ei raman copii toata viata.
Brincusi spunea o data: "cand nu ne mai simtim copii, suntem morti", poate nu chiar in aceasta formulare, dar foarte apropiata ... si vai! cat este de adevarata.

Cu fiecare subiect citit, cu fiecare discutie la chat, mi-am pus mereu si mereu aceeasi intrebare: Ce inseamna sa fii parinte responsabil? Cum vad si percep altii aceasta responsabilitate?
Pentru mine a fi responsabil pentru ceva inseamna sa constientizezi exact atunci cand il planuiesti, cand visezi, cand iti doresti. Sa fii deja pregatit emotional pentru momentul in care pui planurile pe hartie, cand mai adaugi cate un element ici, colo, cand vezi ca totul devine mai frumos, mai aproape de realitate cu trecerea fiecarei zile. Si sa devii responsabil pentru ceea ce ai creat in momentul finalizarii, cand intra in uz.

Asa vad eu responsabilitatea si pentru un parinte. Sa constientizeze inainte de a se gandi sa proiecteze un copil. Toti visam, dar nu toti suntem in stare sa concepem si asta este o mare durere pentru cei care isi doresc sa devina parinti. Dar si mai dureros mi se pare cand unii viseaza, reusesc sa conceapa un copil, se lauda cu ce au reusit si apoi cand copilul se naste, paseaza responsabilitatea altora. Eu mi-am facut datoria. Am un copil, toata lumea trebuie sa fie multumita. Dar ma duc la servici si nu pot sta cu copilul, deci il ducem la tara la bunici. Cum sa platim gradinita sau sa aduc vreo straina in casa? Mai bine lasa ca mergem la tara 1 data pe luna, daca ne permitem si vedem copilul. Acolo are aer curat si creste langa bunici. Cati nu gandesc asa? ... din pacate niciodata inainte de a pune in aplicare visul de a avea un copil.

Bunicii au fost o data parinti, vor sa fie bunici acum, de ce unii dintre noi le iau acest drept si ii impovareaza? Lor le face placere, este adevarat, dar oare este drept fata de ei? Fata de noi ca parinti? Si mai ales fata de copil?
La bunici mergem in vacante, asa am citit in carti, asa am crescut si eu. Acolo nu crestem, nu suntem copiii bunicilor, suntem ai parintilor, care au uitat de noi. La bunici mergem sa fim rasfatati si alintati, sa uitam de scoala si sa respiram aer curat o perioada. Dar crestem langa parinti. Chiar daca noi la gradinita, scoala sau cu o bona si ei la servici, dar suntem o familie in fiecare seara, luam cina impreuna, petrecem cateva ore impreuna si seara la culcare are cine sa ne spuna: Te iubesc puiul meu drag! Somn usor!.

De ce vrei sa ai un copil? Doar de dragul de a-l avea? De a fi in "rand cu lumea"? Ca sa treci prin experienta unei sarcini si apoi sa te simti mama? sau tata? Sau il faci pentru ca stii ca oricum va avea cine sa aiba grija de el; eventual ... bunicii? Teribile aceste ganduri de a pasa responsabilitati, de a ne "spala pe maini" de o bucatica din noi, de sufletul, viata si viitorul nostru.

Acum cateva minute m-am dus sa-l invelesc pe Alexandru (caruia ii place tare mult sa fie racoare in jur :-), m-am aplecat asupra lui si i-am "sorbit" zambetul usor ce-i aparuse pe buze cand l-am miscat (acelasi zambet ingeresc ce il avea inca de nou-nascut, cand visa), si nu m-am putut abtine sa nu-l mangai si sa-i sarut un obrajor. In acea clipa m-am gandit doar la parintii care singuri se priveaza de acest lucru: sa-si inveleasca noaptea pruncii si sa le asculte respiratia; sa-i vada cum cresc.

Sa fii parinte responsabil ... Oare cati dintre noi inteleg sau au inteles perfect aceste cuvinte? Ma intreb cati dintre noi au inteles si sunt constienti ca nu numai cearta sau bataia buna educa sau formeaza un copil - un OM, dar si o imbratisare, o mangaiere sau un simplu TE IUBESC COPILUL MEU.
Sau macar simplul fapt ca e minunat ca in miez de noapte sa poti merge sa-ti invelesti pruncul si sa te minunezi inca o data: Oare am fost eu in stare sa aduc o astfel de minune pe lume? Doamne iti multumesc pentru acest privilegiu!

Iertati-mi stangacia in ale scrisului, nu sunt o naratoare buna, dar sunt ... MAMA.